„Un artist adevărat nu-și măsoară fericirea în bani…Mă rog, nu numai. Câteodată n-ai nici un ban în buzunar, dar plutești de fericire la sfârșitul unui spectacol. Mai ales atunci când reușești să ridici publicul în picioare.“
Artist emerit al circului, cu numeroase premii internaționale și o experiență de sute de spectacole în arene renumite din toate colțurile globului, Costin Pitty, pe numele său de scenă, este în primul rând un om modest, care adoră să fie tată. Și un bun prieten.
Îl cunosc pe Costin de mai bine de 20 de ani, de pe vremea când lucram împreună la Circul Globus din București. Considerat drept unul dintre cei mai buni acrobaţi români, un celebru „copil al circului“, Costin, sau Piticul pe numele său de alint, este o sfârlează care nu stă locului o clipă, cu o inimă mare cât un munte în piept. Te și întrebi unde încape atâta suflet într-un omuleţ care-ţi ajunge numai până la umăr. Anii au trecut, drumurile ni s-au despărţit – cu toate că ne-am mai întâlnit de câteva ori pe ici pe colo prin lume, la spectacole sau gale de, circ, ultima dată la Paris, eu cascadoare pe cai într-un circ italian, el echilibrist într-un circ elveţian – apoi am pierdut complet legătura. Ne-am regăsit pe… Facebook! Unde altundeva? Culmea coincidenţei, vechiul meu prieten se afla într-o vizită de o săptămână în România, așa că ne-am văzut la o cafea. Piticul are patruzeci și trei de ani acum, e căsătorit în Elveţia, unde s-a stabilit de acum doisprezece ani, are un băieţel de șapte ani, dar nu s-a schimbat deloc. Arată tot ca un puști de douăzeci de ani, doar tâmplele-i sunt o idee mai cărunte. Inima i-a rămas la fel de mare.
❙ Costin, hai s-o luăm cu începutul. De ce acrobat de circ?
– Mi-a plăcut de mic să mă caţăr și să mă aflu la înălţime. Așa că părinţii mei m-au dat la sărituri în apă la Clubul Școlar numărul 2 din București. Așa am învăţat cum să fac un adevărat spectacol din sărituri și cum să potrivesc toate acele salturi într-o coregrafie cât de cât coerentă. În 1980, m-am angajat la Circul Globus din București, unde am învăţat tot ce trebuie pentru a-i distra pe oameni. Am început cu jocuri icariene. Munceam câte opt sau zece ore zilnic pentru a deprinde arta acrobaţiei. Datorită circului, am călătorit prin întreaga lume în perioada comunistă. Am dat spectacole la Monte Carlo, Moscova, Berlin, Paris, Beijing, New York, Sydney, Cape Town… am ţopăit din continent în continent. Mi-am dedicat copilăria acestei superbe și interesante arte a circului, arta momentelor inedite, așa cum îmi place mie s-o numesc. M-a vrăjit din prima și aici am rămas.
❙ Bănuiesc că în cazul tău chiar putem vorbi despre sacrificii de… amorul artei.
Costin râde și ridică din umeri, același gest pe care-l știu de acum douăzeci de ani.
– Da! Copiii de vârsta mea băteau mingea pe maidan, dar eu stăteam de dimineaţă și până seara la repetiţii în manejul mic. O mai luam și pe coajă din când în când… pe vremea aia era o vorbă cum că circul se face cu pâine și sânge. Cam așa a fost. Dar mi-a plăcut, n-aș fi renunţat nici în ruptul capului. Cădeam, mă ridicam, mă dureau toate, cădeam iar, scrâșneam din dinţi și mă ridicam din nou. Repetam mai departe. Circul este viaţa mea. Nu spun c-ar fi fost ușor, mai ales în perioada comunistă. Îmi aduc aminte că iarna era atât de frig în sala de spectacole încât spectatorii stăteau cu paltoanele pe ei și cu căciulile pe cap. Îţi îngheţau mucii în nas sus la trapez. Ce să zic? Vorba ceea: The show must go on. Ne făceam treaba și ieșeam din manej cu mâinile aproape degerate, dar fericiţi datorită aplauzelor. Ce spectacole, ce artiști…
Rămâne cu privirea pierdută pe geam, de parcă prin faţa ochilor i-ar defila o paradă a vremurilor demult apuse. Râde și ridică iar din umeri. Mă privește cu un licăr de amuzament în ochi.
– De atunci am avut șansa să particip la tot felul de spectacole grandioase prin toată lumea. Dar tot spectacolele copilăriei și adolescenţei mele mi-au rămas în suflet. Aveau un fel de magie aparte.
❙ Ţi-ai dorit vreodată să-ţi schimbi meseria? Să te apuci de altceva?
– O singură dată. De fapt, nu știu dacă am mers chiar așa de departe cu gândul, dar mi-am dorit o pauză. Terminasem liceul și mă simţeam bărbat, îmi doream mai multă independenţă. Până atunci, stătusem numai sub papucul șefului de trupă. Nu-i ieșeam din cuvânt. Omul ne învăţase meserie, ne condusese cu o mână de fier către performanţă la cel mai înalt nivel. Câștigasem un trofeu la Monte Carlo, de-acum făceam parte din familia regală a circului. Chestia asta îţi aruncă o grămadă de responsabilităţi pe umeri. În fine, la scurt timp după terminarea liceului, am fost la o petrecere, unde am cam băut. A doua zi, am întârziat la repetiţii și mi-am luat o joardă la popou. Asta m-a scos din sărite. Pe vremea aceea, armata era obligatorie, dar artiștii de circ erau scutiţi dacă era nevoie de ei în spectacole. La nervi, m-am dus și m-am înrolat. M-au trimis pe la Galaţi, dar s-a aflat repede cine sunt, așa că m-au transferat în București. Generalii mă puneau să fac salturi și flick-flack-uri, apoi m-au făcut instructor. Cică antrenam soldaţii cu aptitudini. De fapt, îi învăţam tot felul de nebunii! Construiam scenarii de atacuri și-i puneam să se arunce peste garduri, să se dea peste cap, să sară de pe clădiri înalte și să execute salturi ca-n apă. În câteva luni, îmi încropisem o adevărată bandă de saltimbanci. Îi făcusem din soldaţi, circari. Revoluţia m-a prins în armată. Mi-au dat o armă și m-au ascuns printr-un depozit. Mi-au spus că va fi nevoie de mine după. Nu prea am înţeles la ce se referau până nu m-au înaintat în grad și mi-au propus să rămân în armată ca să antrenez echipele antitero. Asta m-a cam speriat! Mi-am dat seama că nu asta-mi doream. Îmi era dor de viaţa mea din circ, de spectacole. Așa că am lipsit la următoarea adunare și-am sărit gardul în faţa generalului, cu un rucsac plin cu băutură în spate. Ţin minte că generalul mi-a făcut semn să mă prezint la raport și eu nu puteam sta drept cu toată băutura aia în spate.
„Păi bine, băi, Piticule, așa faci tu de râs Armata Română?” M-au degradat pe loc. Am băut toată noaptea cu generalul până s-a terminat băutura din rucsac și m-au lăsat la vatră. De atunci, n-am mai avut alte idei geniale să-mi schimb cariera.
❙ Știu că, la un moment dat, ai plecat definitiv din ţară. Cum te-ai stabilit în Elveţia?
– Totul a început cu un contract de un an la un circ elveţian. Mi-a plăcut, așa că am rămas. Între timp, m-am îndrăgostit de fata patronului circului în care lucram, tot acrobată și ea. Ne-am căsătorit cu mare tam-tam, aproape cu spectacol! După un an, s-a născut băieţelul nostru, Brian.
❙ Tot acrobat îl faci și pe el? Îl antrenezi?
– Normal, numai că nu prea am ce antrena. E un talent nativ. O să mă bată la… nu spun, că mă daţi la ziar!
❙ Anul trecut, prin octombrie, te-am văzut la știri. Românul care cucerise inimile nemţilor, în special cele ale juriului de la Das Supertalent. Te-am pus pe Facebook, m-am mândrit cu tine, m-am dat mare că te cunosc. Cum ai ajuns să evoluezi în acel spectacol?
– Am avut un contract în Germania și mi-a venit ideea să mă prezint la audiţii. De fapt, numărul de trambulină, combinat cu plasă elastică și comedie, este o variantă prescurtată a numărului meu actual. Am fost cu el și pe un vapor de croazieră, ca invitat special. Era să sar prin geamuri în timpul unei furtuni. Am băgat groaza în pasageri! Nemţii aproape că au făcut atac de cord de vreo câteva ori. Numărul e conceput în așa fel încât ai impresia că nu prea știu ce fac, că sunt cam tolomac. Mă arunc de pe trambulină pe scări și mă opresc în ultimul moment, ești convins că mă fac praf! Le-a plăcut foarte mult. La sfârșit, le-am băut apa din pahare. Am făcut circ, așa cum știu eu mai bine. Motsi Mabuse mi-a spus că nu mă mai opream. Că am făcut mai mult și mai mult și, când nu credea că se mai poate, încă și mai mult. Sylvie van der Vaart mi-a spus că am un număr clasic de trambulină, pe care am reușit să-l transform într-unul modern, extrem de distractiv. Dieter Bohlen, fostul solist de la Modern Talking, este juratul cel mai greu de convins. Presa îl critică pentru faptul că nu le vorbește prea frumos candidatilor, pe unii chiar îi jignește. Pe mine m-a plăcut mult, mi-a spus că sunt fantastic. Am glumit ca doi amici. Cu trei de „Ja“, au votat să merg mai departe. După spectacol, în timpul unei discuţii cu juriul și producătorii, am fost informat că oricum nu aveam să câștig, dar că doreau să mă păstreze de dragul show-ului. Am fost cel puţin șocat. Oare așa se aranjează treburile în toate concursurile de talent? M-am cam enervat și le-am spus că nu sunt de acord. Mi-au oferit o sumă considerabilă ca să mă răzgândesc. Până la urmă, am acceptat. De ce nu?, mi-am spus. Intenţia mea era să distrez cât mai mulţi oameni și exact asta făceam. La semifinale, când urma să și ies din concurs, au aranjat ceva mai palpitant. Trambulina trebuia să explodeze, să sară foc, fum, artificii. Am repetat ore întregi. Spectacolul a fost un mare fiasco. Tot așteptam explozia și nu se întâmpla nimic. Se și vede pe înregistrarea video cum mă tot uit spre culise, unde se află echipa pirotehnică. Ceva se întâmplase și nu le mai funcţionau jucăriile. Nici nu știam ce să fac. Îmi era frică să nu explodeze trambulina exact când trebuia să sar de pe ea. Ceea ce s-a și întâmplat. La o fracţiune de secundă după ce am sărit, a explodat totul. Atunci chiar aș fi putut să mă fac praf. Sau scrum. Asta e, se întâmplă și la case mai mari. Per total, a ieșit bine.
❙ În știrile din presa și televiziunile din România s-a strecurat zvonul că ai fi ajuns la Das Supertalent pentru a scăpa de făcut curăţenie prin case. Așa să fie?
– Așa este, asta fost o regie de-a lor. La toate concursurile de talent, ţi se lipește și o poveste lacrimogenă în frunte. E musai, prinde la public, stoarce câteva lacrimi, face bine la audienţă. După audiţii, m-a vizitat o echipă să facă un filmuleţ despre mine. I-am plimbat prin circul în care lucram pe atunci, le-am arătat caravana în care locuiam. Mă tot întrebau dacă n-am o poveste mai duioasă pe care s-o poată specula. În afară de mâini și picioare rupte la repetiţii, câteodată chiar și în spectacole, nu prea aveam ce să le povestesc. M-au întrebat care mi se pare lucrul cel mai dificil pe care-l am de făcut. Le-am răspuns că, fiind atât de mic de statură, mi se pare extrem de dificil atunci când trebuie să spăl geamurile caravanei mele, care e mai mare decât un vagon de tren. Ca să mai fac puţin show, m-am suit pe papainoage și-am curăţat câteva geamuri. De acolo, fără știrea mea, s-a extras povestea cu spălatul geamurilor și curăţenia. Sigur că m-a deranjat, drept pentru care am mai umflat nota de plată pentru spectacolul final. N-au comentat, știau că săriseră calul.
❙ Și acum? Ce mai urmează?
– Mă întorc în Elveţia, unde vreau să deschid o școală de circ. E timpul să transmit mai departe toate secretele pe care le-am învăţat. Să-i învăţ pe alţii cum să distreze lumea. Circul e o lume curată, a copiilor și a râsului. E lumea mea și vreau ca tradiţia să meargă mai departe, prin fiul meu și prin alţii. Mi-aș dori ca oamenii să râdă mai des, să-și trăiască viaţa conform versurilor mele favorite:
Cum să trăiești frumos,
Cu și fără iubire,
Cum să visezi, să umbli ori să zbori,
Cum să cuprinzi neliniștea din zori Și pacea din amurg dintr-o privire…
Artist emerit al circului, cu numeroase premii internaționale și o experiență de sute de spectacole în arene renumite din toate colțurile globului, Costin Pitty, pe numele său de scenă, este în primul rând un om modest, care adoră să fie tată. Și un bun prieten.
Îl cunosc pe Costin de mai bine de 20 de ani, de pe vremea când lucram împreună la Circul Globus din București. Considerat drept unul dintre cei mai buni acrobaţi români, un celebru „copil al circului“, Costin, sau Piticul pe numele său de alint, este o sfârlează care nu stă locului o clipă, cu o inimă mare cât un munte în piept. Te și întrebi unde încape atâta suflet într-un omuleţ care-ţi ajunge numai până la umăr. Anii au trecut, drumurile ni s-au despărţit – cu toate că ne-am mai întâlnit de câteva ori pe ici pe colo prin lume, la spectacole sau gale de, circ, ultima dată la Paris, eu cascadoare pe cai într-un circ italian, el echilibrist într-un circ elveţian – apoi am pierdut complet legătura. Ne-am regăsit pe… Facebook! Unde altundeva? Culmea coincidenţei, vechiul meu prieten se afla într-o vizită de o săptămână în România, așa că ne-am văzut la o cafea. Piticul are patruzeci și trei de ani acum, e căsătorit în Elveţia, unde s-a stabilit de acum doisprezece ani, are un băieţel de șapte ani, dar nu s-a schimbat deloc. Arată tot ca un puști de douăzeci de ani, doar tâmplele-i sunt o idee mai cărunte. Inima i-a rămas la fel de mare.
❙ Costin, hai s-o luăm cu începutul. De ce acrobat de circ?
– Mi-a plăcut de mic să mă caţăr și să mă aflu la înălţime. Așa că părinţii mei m-au dat la sărituri în apă la Clubul Școlar numărul 2 din București. Așa am învăţat cum să fac un adevărat spectacol din sărituri și cum să potrivesc toate acele salturi într-o coregrafie cât de cât coerentă. În 1980, m-am angajat la Circul Globus din București, unde am învăţat tot ce trebuie pentru a-i distra pe oameni. Am început cu jocuri icariene. Munceam câte opt sau zece ore zilnic pentru a deprinde arta acrobaţiei. Datorită circului, am călătorit prin întreaga lume în perioada comunistă. Am dat spectacole la Monte Carlo, Moscova, Berlin, Paris, Beijing, New York, Sydney, Cape Town… am ţopăit din continent în continent. Mi-am dedicat copilăria acestei superbe și interesante arte a circului, arta momentelor inedite, așa cum îmi place mie s-o numesc. M-a vrăjit din prima și aici am rămas.
❙ Bănuiesc că în cazul tău chiar putem vorbi despre sacrificii de… amorul artei.
Costin râde și ridică din umeri, același gest pe care-l știu de acum douăzeci de ani.
– Da! Copiii de vârsta mea băteau mingea pe maidan, dar eu stăteam de dimineaţă și până seara la repetiţii în manejul mic. O mai luam și pe coajă din când în când… pe vremea aia era o vorbă cum că circul se face cu pâine și sânge. Cam așa a fost. Dar mi-a plăcut, n-aș fi renunţat nici în ruptul capului. Cădeam, mă ridicam, mă dureau toate, cădeam iar, scrâșneam din dinţi și mă ridicam din nou. Repetam mai departe. Circul este viaţa mea. Nu spun c-ar fi fost ușor, mai ales în perioada comunistă. Îmi aduc aminte că iarna era atât de frig în sala de spectacole încât spectatorii stăteau cu paltoanele pe ei și cu căciulile pe cap. Îţi îngheţau mucii în nas sus la trapez. Ce să zic? Vorba ceea: The show must go on. Ne făceam treaba și ieșeam din manej cu mâinile aproape degerate, dar fericiţi datorită aplauzelor. Ce spectacole, ce artiști…
Rămâne cu privirea pierdută pe geam, de parcă prin faţa ochilor i-ar defila o paradă a vremurilor demult apuse. Râde și ridică iar din umeri. Mă privește cu un licăr de amuzament în ochi.
– De atunci am avut șansa să particip la tot felul de spectacole grandioase prin toată lumea. Dar tot spectacolele copilăriei și adolescenţei mele mi-au rămas în suflet. Aveau un fel de magie aparte.
❙ Ţi-ai dorit vreodată să-ţi schimbi meseria? Să te apuci de altceva?
– O singură dată. De fapt, nu știu dacă am mers chiar așa de departe cu gândul, dar mi-am dorit o pauză. Terminasem liceul și mă simţeam bărbat, îmi doream mai multă independenţă. Până atunci, stătusem numai sub papucul șefului de trupă. Nu-i ieșeam din cuvânt. Omul ne învăţase meserie, ne condusese cu o mână de fier către performanţă la cel mai înalt nivel. Câștigasem un trofeu la Monte Carlo, de-acum făceam parte din familia regală a circului. Chestia asta îţi aruncă o grămadă de responsabilităţi pe umeri. În fine, la scurt timp după terminarea liceului, am fost la o petrecere, unde am cam băut. A doua zi, am întârziat la repetiţii și mi-am luat o joardă la popou. Asta m-a scos din sărite. Pe vremea aceea, armata era obligatorie, dar artiștii de circ erau scutiţi dacă era nevoie de ei în spectacole. La nervi, m-am dus și m-am înrolat. M-au trimis pe la Galaţi, dar s-a aflat repede cine sunt, așa că m-au transferat în București. Generalii mă puneau să fac salturi și flick-flack-uri, apoi m-au făcut instructor. Cică antrenam soldaţii cu aptitudini. De fapt, îi învăţam tot felul de nebunii! Construiam scenarii de atacuri și-i puneam să se arunce peste garduri, să se dea peste cap, să sară de pe clădiri înalte și să execute salturi ca-n apă. În câteva luni, îmi încropisem o adevărată bandă de saltimbanci. Îi făcusem din soldaţi, circari. Revoluţia m-a prins în armată. Mi-au dat o armă și m-au ascuns printr-un depozit. Mi-au spus că va fi nevoie de mine după. Nu prea am înţeles la ce se referau până nu m-au înaintat în grad și mi-au propus să rămân în armată ca să antrenez echipele antitero. Asta m-a cam speriat! Mi-am dat seama că nu asta-mi doream. Îmi era dor de viaţa mea din circ, de spectacole. Așa că am lipsit la următoarea adunare și-am sărit gardul în faţa generalului, cu un rucsac plin cu băutură în spate. Ţin minte că generalul mi-a făcut semn să mă prezint la raport și eu nu puteam sta drept cu toată băutura aia în spate.
„Păi bine, băi, Piticule, așa faci tu de râs Armata Română?” M-au degradat pe loc. Am băut toată noaptea cu generalul până s-a terminat băutura din rucsac și m-au lăsat la vatră. De atunci, n-am mai avut alte idei geniale să-mi schimb cariera.
❙ Știu că, la un moment dat, ai plecat definitiv din ţară. Cum te-ai stabilit în Elveţia?
– Totul a început cu un contract de un an la un circ elveţian. Mi-a plăcut, așa că am rămas. Între timp, m-am îndrăgostit de fata patronului circului în care lucram, tot acrobată și ea. Ne-am căsătorit cu mare tam-tam, aproape cu spectacol! După un an, s-a născut băieţelul nostru, Brian.
❙ Tot acrobat îl faci și pe el? Îl antrenezi?
– Normal, numai că nu prea am ce antrena. E un talent nativ. O să mă bată la… nu spun, că mă daţi la ziar!
❙ Anul trecut, prin octombrie, te-am văzut la știri. Românul care cucerise inimile nemţilor, în special cele ale juriului de la Das Supertalent. Te-am pus pe Facebook, m-am mândrit cu tine, m-am dat mare că te cunosc. Cum ai ajuns să evoluezi în acel spectacol?
– Am avut un contract în Germania și mi-a venit ideea să mă prezint la audiţii. De fapt, numărul de trambulină, combinat cu plasă elastică și comedie, este o variantă prescurtată a numărului meu actual. Am fost cu el și pe un vapor de croazieră, ca invitat special. Era să sar prin geamuri în timpul unei furtuni. Am băgat groaza în pasageri! Nemţii aproape că au făcut atac de cord de vreo câteva ori. Numărul e conceput în așa fel încât ai impresia că nu prea știu ce fac, că sunt cam tolomac. Mă arunc de pe trambulină pe scări și mă opresc în ultimul moment, ești convins că mă fac praf! Le-a plăcut foarte mult. La sfârșit, le-am băut apa din pahare. Am făcut circ, așa cum știu eu mai bine. Motsi Mabuse mi-a spus că nu mă mai opream. Că am făcut mai mult și mai mult și, când nu credea că se mai poate, încă și mai mult. Sylvie van der Vaart mi-a spus că am un număr clasic de trambulină, pe care am reușit să-l transform într-unul modern, extrem de distractiv. Dieter Bohlen, fostul solist de la Modern Talking, este juratul cel mai greu de convins. Presa îl critică pentru faptul că nu le vorbește prea frumos candidatilor, pe unii chiar îi jignește. Pe mine m-a plăcut mult, mi-a spus că sunt fantastic. Am glumit ca doi amici. Cu trei de „Ja“, au votat să merg mai departe. După spectacol, în timpul unei discuţii cu juriul și producătorii, am fost informat că oricum nu aveam să câștig, dar că doreau să mă păstreze de dragul show-ului. Am fost cel puţin șocat. Oare așa se aranjează treburile în toate concursurile de talent? M-am cam enervat și le-am spus că nu sunt de acord. Mi-au oferit o sumă considerabilă ca să mă răzgândesc. Până la urmă, am acceptat. De ce nu?, mi-am spus. Intenţia mea era să distrez cât mai mulţi oameni și exact asta făceam. La semifinale, când urma să și ies din concurs, au aranjat ceva mai palpitant. Trambulina trebuia să explodeze, să sară foc, fum, artificii. Am repetat ore întregi. Spectacolul a fost un mare fiasco. Tot așteptam explozia și nu se întâmpla nimic. Se și vede pe înregistrarea video cum mă tot uit spre culise, unde se află echipa pirotehnică. Ceva se întâmplase și nu le mai funcţionau jucăriile. Nici nu știam ce să fac. Îmi era frică să nu explodeze trambulina exact când trebuia să sar de pe ea. Ceea ce s-a și întâmplat. La o fracţiune de secundă după ce am sărit, a explodat totul. Atunci chiar aș fi putut să mă fac praf. Sau scrum. Asta e, se întâmplă și la case mai mari. Per total, a ieșit bine.
❙ În știrile din presa și televiziunile din România s-a strecurat zvonul că ai fi ajuns la Das Supertalent pentru a scăpa de făcut curăţenie prin case. Așa să fie?
– Așa este, asta fost o regie de-a lor. La toate concursurile de talent, ţi se lipește și o poveste lacrimogenă în frunte. E musai, prinde la public, stoarce câteva lacrimi, face bine la audienţă. După audiţii, m-a vizitat o echipă să facă un filmuleţ despre mine. I-am plimbat prin circul în care lucram pe atunci, le-am arătat caravana în care locuiam. Mă tot întrebau dacă n-am o poveste mai duioasă pe care s-o poată specula. În afară de mâini și picioare rupte la repetiţii, câteodată chiar și în spectacole, nu prea aveam ce să le povestesc. M-au întrebat care mi se pare lucrul cel mai dificil pe care-l am de făcut. Le-am răspuns că, fiind atât de mic de statură, mi se pare extrem de dificil atunci când trebuie să spăl geamurile caravanei mele, care e mai mare decât un vagon de tren. Ca să mai fac puţin show, m-am suit pe papainoage și-am curăţat câteva geamuri. De acolo, fără știrea mea, s-a extras povestea cu spălatul geamurilor și curăţenia. Sigur că m-a deranjat, drept pentru care am mai umflat nota de plată pentru spectacolul final. N-au comentat, știau că săriseră calul.
❙ Și acum? Ce mai urmează?
– Mă întorc în Elveţia, unde vreau să deschid o școală de circ. E timpul să transmit mai departe toate secretele pe care le-am învăţat. Să-i învăţ pe alţii cum să distreze lumea. Circul e o lume curată, a copiilor și a râsului. E lumea mea și vreau ca tradiţia să meargă mai departe, prin fiul meu și prin alţii. Mi-aș dori ca oamenii să râdă mai des, să-și trăiască viaţa conform versurilor mele favorite:
Cum să trăiești frumos,
Cu și fără iubire,
Cum să visezi, să umbli ori să zbori,
Cum să cuprinzi neliniștea din zori Și pacea din amurg dintr-o privire…
